(Urmare din numărul trecut)
Aceste oscilatii terminologice trebuiau să fie lămurite mai apoi de către un nou venit din istoria artei (la drept vorbind, aflat în gestatie încă din epoca dintre cele două războaie în cercurile vieneze): manierismul, inspirat nu de arhitectură ca barocul, ci de pictura disonantă de după Michelangelo; el mi-ar fi putut sugera cîteva echivalente cu poetii de la sfîrsitul secolului.
Este ceea ce a încercat după aceea Marcel Raymond, care punea accentul pe un fond aulic si ludic, dar si pe stilul sau maniera care actionează asupra inventiei însesi, "artificiul a trecut aici în natură", si mai recent Gisèle Mathieu-Castellani, care deosebeste, sprijinindu-se pe analiza modurilor discursului, un curent baroc (Sponde, d^Aubigné, Chassignet, Beaujeu) si un curent manierist contemporan provenind din Montaigne (Desportes, Tristan, Théophile...), pe care îl situează "în registrul simulacrului, al variatiunii pe modele", fără preocuparea - spre deosebire de baroc - de a actiona asupra destinatarului, Narcis mai degrabă decît Pygmalion. Aceasta însemna admiterea coexistentei, în aceeasi perioadă, a unor curente diferite (v. Marcel Raymond, La Poésie française et le Maniérisme, 1546-1610, Droz et Minard, 1971; Gisèle Mathieu-Castellani, "Discours baroque, discours maniériste. Pygmalion et Nrcisse", în Questionnement du baroque, Louvain-la-Neuve si Bruxelles, 1986).
În ce mă priveste, omagiul adus de mine manierismului, deoarece Bellange n-a supravietuit, este de-acum înainte, cînd mă regăsesc la Florenta, un moment de delectare tăcută la capela Pontormo de la Santa Felicita si în vestibulul bibliotecii laurentine, fără să mă mai preocup de convergente literare ori de vreo exactă cronologie.
Curente, stiluri, estetici care se dezvoltă paralel, altele care se combină cu tăieturil
