Din adîncul hăului

În cel mai recent număr al revistei STEAUA, Rodica Baconski traduce o parte din corespondenta purtată de sotia lui B. Fundoianu, Geneviève, cu prietenul lor Jacques Maritain, si anume scrisorile schimbate între aprilie si noiembrie 1945, cînd cei doi, în lipsa unor informatii certe, încă mai sperau că Benjamin Fondane ar putea fi în viată. Document uman cutremurător despre iubire, suferintă si credintă, această corespondentă, poate mai mult decît vasta literatură si cinematografie a Holocaustului, ghidate de reguli artistice, nu poate lăsa pe nimeni netulburat. v La sfîrsitul lui aprilie 1945, listele supravietuitorilor din lagăre încă nu fuseseră comunicate, demersurile Genevièvei Fondane pe lîngă Crucea Rosie si alte organisme internationale rămăseseră fără răspuns si ea îi împărtăsea prietenului filosof, trimis ambasador la Vatican, angoasa cu privire la soarta sotului si a cumnatei sale, permanenta tensiune pe care nici rugăciunea (era catolică practicantă si în cele din urmă se va călugări) nu reusea să o atenueze: "Sînt zile cînd trebuie să fac un efort să mai sper. Îmi pare că Dumnezeu se ascunde, că lumina care mă sustinea, care-mi dădea cîteodată si în suferintă un soi de bucurie, se întunecă s...t Doamne, nu pot decît să strig din adîncul hăului". Investigînd pe cont propriu printre supravietuitorii de la Flossenburg, ea se agată de orice informatie pentru a-si alimenta nădejdea, desi luciditatea o împiedică să-si facă mari iluzii si îi sporeste suferinta. Întîlnind un deportat care pretindea că i-a văzut sotul în martie 1945, balansul deasupra hăului, între asteptare si deznădejde ia amploare: "Nici unul dintre supravietuitorii de la Flossenburg pe care am reusit să-i găsesc nu a putut, pînă acum, să-mi spună ceva, nici măcar cel care afirmă că mi-a cunoscut sotul; din nefericire, n-a existat între ei nici un fel de in