Publicarea Jurnalelor lui Rebreanu (volumele 17 si 18 din seria "Opere" de la Minerva) rezolvă o serie de probleme care, până acum, rămăseseră în suspensie. Între altele, relatia romancierului cu legionarismul. Darea la iveală a notatiilor intime din perioada anilor 1939 - 1944, omise prosteste la tipărirea editiei din 1985 (spun prosteste pentru că, din punct de vedere ideologic, pozitia lui Rebreanu se suprapunea perfect celei oficiale, comuniste, din epocă, măcar în legătură cu aberanta "rebeliune" legionară) ne atrage atentia asupra permanentei violentei în societatea românească.
De la riturile barbare ale dacilor - sau ceea ce ni se pare că stim despre daci -, trecând prin cruzimea medievală, prin ticălosia ce combina asasinatul cu trădarea din perioada premodernă, în fine, violentele absolut socante din epoca modernă si contemporană, într-o vreme în care lumea civilizată le-a trecut demult în uitare, bestialităti ce au colorat în negru istoria României si în 1907, si în timpul primului Război Mondial, si în anii treizeci-patruzeci - asasinatele legionare, apoi represiunea lui Antonescu -, în fine, lungul gulag comunist (combinatie de asasinat pe fată cu exterminarea lentă, sadică, din închisori, cu iradierile orchestrate de Securitate - Mihai Botez, celebrul disident, a murit cu convingerea că agentii Securitătii l-au supus iradierilor, în lungile ore de asteptare în "camerele obscure" ale celebrei institutii), iar mai aproape de noi prin crearea, de către Ion Iliescu si acolitii săi, a adevăratelor "batalioane ale mortii" mineresti, aflate sub comanda lui Miron Cozma, istoria României de azi e marcată de persistenta tragică a răului.
Am tresărit parcurgând paginile lui Rebreanu în care, evocând anul 1941, se vorbeste de "echipele mortii" si de listele rusinii. Oare nu în acelasi fel proceda Corneliu Vadim Tudor, cu puti
