În Lungul drum al zilei către noapte al lui O^Neill există o replică în măsură să ne întoarcă ochiul înăuntru: "Trecutul e aici, împreună cu noi". În Memoriile sale, gânditorul si editorialistul lui "Figaro", Raymond Aron, notează: "Je ne me sens jamais libre de mon passé". Aceste două fraze, venite din directii atât de diferite, converg, după cum se poate constata cu ochiul liber. Ele sunt capabile să ne împingă la disperare, azi, pe noi, cei care încercăm imposibilul: să ne eliberăm de trecutul nostru si al celor din jur, care ne atârnă de suflete si minti asemenea ghiulelelor de la picioarele ocnasilor de altădată. Ocnasi moderni, ai mintii si sufletului însă, si noi. Mânjiti de toată spurcăciunea vremurilor în care a trebuit să trăim. Si chiar dacă n-am scris noi Mitrea Cocor sau Bărăgan sau Desfăsurarea ori Lumina vine de la Răsărit, în adâncul sufletului, lectura acestora, fortată de programele scolare si de alte forme ale constrângerii organizate numită "educatie socialistă", se răzbună, se transformă, se transfigurează, ne face complici cu timpurile, cu cele mai murdare gesturi ale oamenilor de atunci, când existam si noi. Răsfoim cărtile Anei Selejan despre Reeducarea prin prigoană ori Literatura în totalitarism 1955-1956 (cea mai recentă) si tot ce credeam a fi uitat sau, mai ales, depăsit, se asează repede în rând cu noi, cei de azi, începe să ne toarcă la ureche. Da, sigur, "trecutul e aici, împreună cu noi". Cât despre eliberarea de propriul trecut, ce să mai vorbim?
În Cavalerul inexistent al lui Italo Calvino, cred, există un fel de Sancho Panza, un scutier nebun al nu mai putin nebunei armuri goale, care se crede ceea ce vede: se aruncă în imensa oală cu ciorbă, crezându-se materie a acesteia, năvăleste măcăind peste ratele dintr-un elesteu si altele asemenea. Dar asta e boala societătii, care ne atinge pe toti, de ni