Nu stiu cîti dintre cititori îsi vor mai fi amintind filmul lui Vittorio de Sica, Miracol la Milano. O fantezie suavă, de un umor debordant si, totodată, nesfîrsit de tristă, ale cărei personaje, sortite unei sărăcii lucii într-o mahala a marelui oras, capătă pur si simplu viată, li se umplu sufletele de încredere si fetele de lumină de îndată ce între ei coboară (cu adevărat coboară, pentru că e venit din ceruri) un ciudat bărbat-pustan-înger. El le schimbă destinul, făcîndu-i să creadă în minuni, pe care le făptuieste fără să stie nici el cum. De fapt, minunile sînt urmarea închipurii sale, de care ceilalti se contaminează. Filmul acesta, desi nu are nici o legătură de tramă ori personaje cu romanele lui Italo Calvino, împărtăseste totusi ceva esential cu ele: acea voioasă si, în acelasi timp, tristă umanitate, care prin puterea unei imaginatii miraculoase ajunge să vietuiască pe fîsia subtire dintre realitate si fantasmă.

Cele trei cărti, Baronul din copaci,Cavalerul inexistent si Vicontele tăiat în două, de curînd publicate în conditii editoriale demne de toată lauda de Univers, pot intra lesne în traditia literaturii pentru copii, dar si pentru vîrstnici întelepti, alături de Alice în tara minunilor, de unele romane ale lui Jules Verne, Peter Pan, ori de peripetiile baronului Munchhausen. Cu toate acestea, ceva le diferentiază profund de celebrele cărti pentru copii: conventia imaginarului e mult mai subtil (de fapt adult ar fi cuvîntul) propusă, e cumva sarjată uneori, iar alteori e diminuată de verosimilul întîmplărilor, un verosimil plusat dincolo de limitele unei motivatii literare sau ale unei coerente narative, în plin firesc cotidian. Ce dacă e practic imposibil ca o făptură omenească să îsi poată duce întreaga existentă în copaci, cum face Cosimo, personajul din Baronul din copaci? Nici lui Cosimo nu îi e usor, mai ales