Citesc mai mult din politete cărtile de evocări. Cele mai multe sînt scrise prost: ori cu o duiosie agresivă, plumbuită de superlative, ori într-un stil solemn, plictisitor de la primele rînduri. Mai sînt si evocările exaltate - cele care fac mai mult rău decît bine memoriei persoanei dispărute, dar acestea au măcar un umor involuntar, asemănător aceluia al hagiografiilor naive.
Cu asemenea temeri am deschis cartea - de fapt, un număr al revistei Apostrof - în care e evocat Marian Papahagi.
Cu un an în urmă am avut cu el mai multe convorbiri telefonice mai curînd protocolare, dar în care conveniserăm ca la un moment dat să ne întîlnim, de dragul unor idei, cît se poate de practice, despre editarea de carte si posibilitatea de a si difuza cărti din categoria celor care "nu se vînd". Ne întîlniserăm de vreo două, trei ori pe vremuri, adică înainte de ^89; poate că ne-am fi putut apropia unul de celălalt atunci, dacă n-ar fi existat niste deosebiri limpezi de partizanat literar între noi doi. De fiecare dată s-a străduit, cînd ne-am întîlnit, să mă convingă, răbdător si argumentat, că dreptatea era de partea lui. Poate că era, pînă la un punct, dar nu ne întîlneam în punctul acela.
Papahagi mă interesa după ^89, de la distantă, fiindcă voia să facă ceva, dar mai ales pentru că se pricepea să facă. Oamenii de actiune practică în cultură sînt putini si, dacă nu blamati pentru ceea ce fac, obiect de invidii de unde nu se asteaptă. De obicei, cînd asemenea oameni dispar, imediat după aceea se aude un suspin colectiv de recunostintă. Nu pentru ceea ce au făcut, cît pentru că nu mai pot face nimic.
Recunosc că deschizînd Apostroful speram mai mult să aflu cîte ceva nou despre personajul de tip Papahagi, îngrozitor de putin reprezentat în viata de toate zilele din tara noastră.
În lumea literară
