E un test revelator: ce îti mai amintesti dintr-un film după ce ai avut suficient timp să-l uiti. Există filme care, la prima vedere, îti plac, dar care, ciudat, se grăbesc să ti se steargă (sau să o steargă) din memorie. Există filme cărora, la fel de ciudat, timpul le consolidează locul în memorie, le amplifică importanta.

Din Îngeri căzuti nu uiti o stare (un amestec de tristete disperată si de umor gratios), nu uiti fragmente de emotie, nu uiti o imagine dintr-un spital, cu o fată citind, lîngă patul unei necunoscute în comă, fragmente din propriul ei jurnal, ca o rechemare la viată, nu uiti vizita unei mame stinghere si neajutorate la fiica plecată de acasă, nu uiti aerul alienant dintr-o sectie de cusătorie, si, mai ales, nu le uiti pe cele două fete care, cu fermecătoare inocentă, iau în primire mari încercări ale vietii: prietenia, iubirea, moartea. Două fete atît de diferite si atît de asemănătoare. Una ca un tăciune incandescent, alta subtire si transparentă ca o statuetă de gheată, dar o gheată surprinzător de pasională si de fragilă. Două fete bîntuite de acelasi dor, un fel de "dor de tine si de altă lume, dor."

Rar întîlnesti, în cinema, două personaje care să se pună în valoare, reciproc, cu atîta fortă. E si motivul pentru care, la Cannes ^98, cele două interprete - Elodie Bouchez si Natacha Régnier - au fost premiate împreună, desi, evident, locomotiva premiului a fost Elodie Bouchez, un talent foarte bine cotat în Franta (în timp ce Natacha Régnier, de origine belgiană, era, pînă la acea oră, o ilustră necunoscută, cu o experientă actoricească minusculă). Senmificativ: la conferinta de presă de la Cannes, cineva le-a întrebat dacă acum, la sfîrsit, le-ar plăcea să reia totul, schimbînd rolurile între ele! "Da!" a răspuns entuziasmată, fără să stea pe gînduri. Elodie Bouchez, actrita în stare pură. "Nu!", a zîmbit, rezerva