Am aflat dintr-un ziar bucurestean, acum vreo lună, că a fost reeditat romanul lui Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene. N-am avut cartea în mână deci nu-mi pot face o părere despre calitatea prefetei. În schimb, din absenta reactiilor e posibil să prezici că această editie va reprezenta, ca si prima, un non eveniment.

Revin asupra acestui subiect deoarece soarta Noptii de Sânziene, atât în cariera literară a lui Mircea Eliade cât si în posteritatea sa, mi se pare cu totul aparte.

Faptul că romanul n-a fost receptat în Franta în anii ^50 pe măsura asteptărilor autorului a avut repercusiuni drastice asupra evolutiei prozelor sale.

Să parcurgem Jurnalul lui Mircea Eliade, îndeosebi cel consacrat scrierii acestui roman (o adevărată "poietică" a lui), apărut în Caiete de Dor nr. 9, 1955, spre a regăsi vechea dilemă asupra căreia va reveni îndelung într-un Fragment autobiografic (publicat în aceeasi revistă): imposibilitatea de a exista concomitent în două universuri spirituale opuse, cel diurn al stiintei si cel oniric al literaturii. Lunga si căznita elaborare a romanului - la care asistăm citind Jurnalul - tine si de exigentele critice si de problemele pe care i le pune un roman, în contra-curent, restabilind naratiunea în toată demnitatea sa. Dar marele acuzat rămâne timpul ce-i este sfârtecat de activitatea stiintifică. Nu doar cărtile apărute într-un ritm rapid, de la Techniques du Yoga la Traité d^Histoire des Religions i-l macină, cât articolele, colocviile, conferintele, ce se înmultesc pe măsură ce numele lui devine o referintă în domeniul istoriei religiilor. În timp ce în Bucurestiul interbelic scriitorul fusese cel care se impusese în primul rând, în Franta si apoi în America, istoricul religiilor dobândeste si prioritate si celebritate. Problema deci nu este nouă ci doar inversată. Din ce în ce mai greu în