Incepind de azi, NATO se afla la granitele noastre. Ungaria, Cehia si Polonia au devenit, oficial, cu acte in regula, membre ale aliantei nord-atlantice. Procesul de aderare a celor trei state, demarat in iulie 1996 la Madrid, s-a incheiat. Pentru Romania, succesul celor trei fosti "parteneri" in blocul politico-militar sovietic nu poate fi un prilej de mare incintare. Invidia e cel mai plapind si, de ce nu, profitabil sentiment pe care ni-l putem permite. In nici un caz frustrare, sentiment rezervat impotentilor. E o disjunctie care, neasumata la nivel politic, va continua sa ne invirta-n loc, pastrindu-ne pentru un timp indefinit acolo unde sintem deja. In asa numita zona gri a securitatii europene. Despre esecurile Romaniei vizavi de integrarea in NATO, primul la Madrid, al doilea urmind la Washington, s-a scris si s-a argumentat in fel si chip. De la lipsa de performanta economica sau de stabilitate politica pina la tradare sau, in cel mai bun caz, indiferenta vinovata a Occidentului. Spune-mi cum te justifici, pentru a-ti spune unde ai gresit. Problema Romaniei e ca, in chestiunea integrarii in NATO, a incurcat criteriile. In loc sa vada in NATO un partener cu care te infratesti, a vazut, mai degraba, o femeie pe care trebuie s-o cuceresti. O "reduta" si nu o afacere bazata pe incredere reciproca. Mijloacele ratiunii, definitorii pentru "civilizatia contractului", un alt nume dat Occidentului, au fost inlocuite de cele ale seductiei, agresive prin definitie. Romania a tratat NATO mai degraba ca pe un fost adversar decit ca pe viitor aliat. Extinderea NATO spre Est a fost si mai este posibila si realizabila numai si numai pentru ca Razboiul Rece a luat sfirsit. Romania a tratat-o ca si cum acest lucru nu s-ar fi intimplat. Toata pleiada de argumente aruncate in joc de catre Romania e marcata de termenii unei filosofii polare, fataliste si maniheiste. Argumentul s