În suta si ceva de ani care ne desparte de primele noastre istorii literare (care erau, totodată, si istorii ale limbii: Aron Densusianu, 1885, I. Nădejde, 1886, Al. Philippide, 1888), conceptul însusi de istorie literară a cunoscut o evolutie interesantă, nu lipsită de surprize. La început de tot, nici conceptul de literatură nu era fixat cuprinzînd deopotrivă domeniul literelor, stiintelor si artelor sau pe al istoriei, stiintei si poeziei, după cum ne încredintează un cercetător sau altul. Difuz încă, o bucată de vreme, conceptul de istorie literară pare să aibă ca obiect cînd viata intelectuală în genere, cînd cultura natională în totalitate. O precizare a lui Aron Densusianu este cu desăvîrsire izolată în acest context: "Dacă am zis că istoria literaturii române este în fond istoria culturii si a desteptărei noastre, de aici nu urmează că ne putem dispensa de a aplica asupra productiilor noastre literare măsura severă a criticei". Atît de necrutător cu precursorul său, mai cu seamă din pricina capitolului despre Eminescu din Istorie, G. Călinescu n-a băgat de seamă că Aron Densusianu a legat, cu cincizeci de ani înaintea Principiilor de estetică, istoria de critica literară!

E drept că toate generatiile maioresciene de critici, acelea care s-au succedat în prima parte a secolului XX, vor gîndi diferit: separînd constiincios disciplinele cu pricina. Îl las la o parte pe M. Dragomirescu, perfect convins că istoria literară nu poate pretinde să fie o stiintă (argumentul este însă extraordinar: avînd în vedere personalitatea omenească, pe omul practic, trăitor într-un mediu anumit, si nu personalitatea artistică, adică pe omul care creează, istoria se situează principial în afara sferei literaturii), ca să-l citez pe Ovid Densusianu, autor el însusi al unei, încă valide, Istorii a literaturii române moderne: "În acceptiunea ei largă, criti