O carte intitulată Nostalgia ar fi foarte în spiritul lui Jankélévitch, chiar dacă, surprinzător oarecum, despre nostalgie în acest volum publicat recent de Editura Univers Enciclopedic este foarte putin vorba, în doar cîteva pagini de sfîrsit. De altminteri titlul exact nu este Nostalgia, ci Ireversibilul si nostalgia, ceea ce va ameliora, poate, vaga dezamăgire de a nu avea la dispozitie decît atît de putin despre nostalgie. Însă Jankélévitch nici nu avea nevoie să spună, explicit, mai multe pe această temă, pentru că întreg volumul e infuzat de o teorie crescîndă a nostalgiei, subcutanată în toate aforismele si speculatiile despre ireversibil si irevocabil. Cele cîteva pagini din final nu fac decît să rezume această teorie.
După stiinta mea (justificată de un interes propriu, pe care
l-am pus în slujba unei oarece investigatii), Jankélévitch este între putinii, foarte putinii, autori ai unei teorii despre nostalgie. De altfel, termenul e atît de vag si de inflamat de conotatii poetice, percutat de ambiguităti frumoase, intimidant de familiar si de liricizat totodată, încît e greu să i te dedici dintr-o perspectivă teoretică. Avantajul lui Jankélévitch vine tocmai din amprenta unică a stilului său de gîndire, speculativ si totodată sistematizant, analitic dar si detasat literar, controlat si în acelasi timp atît de liber să pornească dintr-un loc anume si să ajungă unde nu te-ai astepta. Nu la o definitie a nostalgiei ajunge acest filozof al paradoxului si intermediarului, ci la o explicitare, poetică în bună măsură, ce-i drept, a mecanismului care declansează nostalgia.
Printr-o asemenea preocupare pentru cazuistica si semiologia nostalgiei, Jankélévitch are ceva în comun, evident inconstient, cu cei mai "profesionisti" cercetători ai fenomenului: medicii secolelor trecute, al VIII-lea si al XIX-lea, care diagnosticau
