Citindu-i nuvelele si romanele lui Isaac Bashevis Singer, m-am gîndit ce minunată ar fi o ecranizare a unora dintre ele. Incursiunea în lumea traditiei, a ritualurilor evreiesti, zăbovirea pe detalii de ceremonial, surprinderea atitudinii membrilor habotnici ai comunitătii si situarea, la pol opus, a rătăcitului, a revoltatului ar fi în sine imagini, de o mare frumusete si finete, pe care aparatul de filmat le-ar culege pur si simplu, oferindu-le o dimensiune în plus. Tîrguri si tîrgoveti, sate părăsite si uitate, vînzoleala de pe lîngă sinagogi si rumoarea dinăuntrul lor, fragmente dintr-o Polonie bîntuită de nenorociri, o mistică iudaică în soapte, gesturi, simboluri, ore si zile. O confluentă ciudată de vechi si magic, de folclor si simboluri închise, de fantastic cu o realitate dură si pregnantă într-o Polonie în descompunere.

Am aflat că Bashevis Singer a scris si teatru doar atunci cînd Teatrul National din Iasi l-a invitat pe Alexander Hausvater să monteze, iar el a ales piesa Teibele si demonul ei. M-am întrebat dacă trupa este pregătită pentru o astfel de întîlnire, gîndindu-mă si la autor, dar si la acest regizor dezlăntuit, eliberat de orice fel de prejudecăti, un maestru al ludicului exersat pe foarte multe trepte de receptare. Experienta de lucru a trupei Teatrului Odeon din Bucuresti cu regizorul Alexander Hausvater a fost una majoră, pentru multi dintre actori, eliberîndu-i de clisee mentale si interpretative. Cîtă vîlvă a stîrnit ...au pus cătuse florilor de Fernando Arrabal, montat în 1991! Puteai să fii de acord sau nu cu acest stil si cu acest tip de provocare, dar nu puteai să nu tii seama de energiile actoricesti descătusate si ordonate într-un limbaj nou, pentru acel moment la noi, viu, cu impact direct. Hausvater revine tot la doi ani la Odeon. În 1993 face La tigănci, după Mircea Eliade. O lume fantastică supradimensionată