Am asistat de curînd la sustinerea unei teze de doctorat incitante (a d-lui Liviu Papadima) despre relatia autor-cititor în literatura pasoptistă si postpasoptistă. Una din ideile lucrării era că scriitorii secolului XIX se adresau, în genere, unui public începător, necultivat, copilăros sau de-a dreptul nătărău. Textul lor era deci împănat (împănosat, cum ar fi zis Negruzzi) cu semnale atît de tipătoare încît nimeni să nu le poată rata ori confunda rostul: cititorul era dus de mînă pe drumul dorit de scriitor, era manipulat în folosul lui si al literaturii, era învătat să facă un lucru pe care si-l închipuia stiut: era învătat să citească. Astăzi scriitorii mizează pe un public care stie să citească, saturat de cărtile inteligente si dificile ale secolului XX. Autorii se întrec în oferte pline de obstacole, ca un joc pe computer sau ca un film de Steven Spielberg, unde eroul-cititor face o cursă contra cronometru care-i solicită la maximum ingeniozitatea, viteza deciziilor, cultura, desteptăciunea, generozitatea, bunele intentii. Cum jocul s-a complicat si a devenit mai pervers, atunci cînd vrea să-l manipuleze pe "adversarul" care citeste, scriitorul i-o spune direct, dezarmîndu-l.
Nu pun la îndoială inteligenta cititorului de astăzi, pe care specialistii îl numesc "prevenit" sau "avizat". Dar nu mă pot împiedica să constat că se citeste mult, repede si prost. Cititul - o artă care are tainele ei si exclude pripa - devine un simptom al societătii de consum: cartea se digeră ca un copan de pui, lectura consumă cartea o singură dată, iar amintirea ei nu durează mai mult decît amintirea copanului înghitit. (Comparatia culinară îi apartine lui Michel Butor.) Se ajunge astfel în situatia descrisă de Woody Allen: după un curs de lectură rapidă el a reusit să citească Război si pace în numai două ore. "E vorba despre Rusia", a conchis fericit, d
