O crimă literară prescrisă

Volumul recent publicat de Editura Cartea Românească dovedeste că Matei Visniec a făcut si ultimul pas care îl mai despărtea de marea dramaturgie. Abia acum putem considera că el n-a gresit când a abandonat poezia si s-a consacrat exclusiv teatrului.

Reducerea la tăcere a poetului Matei Visniec de către dramaturgul Matei Visniec părea, acum un deceniu, o crimă literară absurdă. Poezia de o claritate stranie cu care se remarcase tânărul din Rădăuti încă de la vârsta de 16 ani îi cucerise pe cunoscătorii de poezie prin forta de sugestie, prin eleganta stilistică si prin însusi faptul că nu semăna cu a nimănui altcuiva. Să fii atât de repede acceptat ca un poet original, inconfundabil într-o literatură care numai de poeti valorosi nu duce lipsă si să renunti la acest senzational succes atras de caii verzi pe pereti ai dramaturgiei echivala - pentru un observator obiectiv - cu un gest iresponsabil.

Primele piese ale lui Matei Visniec au făcut o bună impresie si au circulat chiar sub formă de samizdat, dar era evident că nu depăseau semnificatia unor ingenioase jocuri textuale. Atentia care li se acorda în lumea literară si artistică se datora mai mult calitătii lor de mărfuri procurate la negru decât valorii propriu-zise.

Impresia că Matei Visniec îsi administrează neinspirat propriul talent s-a accentuat atunci când încă tânărul autor (avea 31 de ani) a cerut azil în Franta si a continuat să scrie teatru si numai teatru. Cum să te afirmi ca dramaturg într-o tară în care existau ca termen de comparatie textele lui Samuel Beckett si Eugen Ionescu?

Si totusi, Matei Visniec, acest don Quijote al teatrului, este cel care a avut dreptate. Piesele sale au reusit, treptat, să se impună într-un spatiu suprasaturat de valori culturale. Jucate întâi de teatre de amat