Seninătatea ca operă

CÂnd si-a făcut aparitia, parcă din neant, în viata noastră literară, Alexandru Paleologu, în vârstă de cincizeci si unu de ani, nu numai că era un intelectual format (despre formarea căruia nimeni nu stia pe atunci nimic), dar avea o seninătate care, în epocă, mai putea fi întâlnită la putini oameni de cultură (de exemplu, la Constantin Noica). Îti venea să crezi că nou-venitul dusese până atunci o viată linistită, lipsită de griji, combinând lejer studiul în bibliotecă, mersul la cafenea si călătoriile la Paris. Abia mai târziu contemporanii au aflat ce dramatică era, de fapt, acea seninătate (de altfel, ca si în cazul lui Constantin Noica). Ea nu tinea de noroc, ci reprezenta o operă. Alexandru Paleologu si-o construise, folosindu-si în acest scop educatia, inteligenta si cultura.

Seninătatea, asa cum o practică si afisează Alexandru Paleologu, este o formă de eroism a clasei burgheze, opusă eroismului primitiv, patetic si lacrimogen.

Plăcerea lecturii

Prima carte a lui Alexandru Paleologu, Spiritul si litera, publicată în 1970, cuprinde studii despre I.L. Caragiale, Eugen Ionescu, Lucian Blaga, Heinar Kipphardt, Camil Petrescu, Alexandru Philippide, G. Călinescu si altii. Studiile sunt digresive si se transformă adeseori în eseuri. Autorul se complace, atunci când scrie, într-o dezordine aristocratică. În loc să-si ia o morgă de savant, el îsi etalează voluptatea si răsfătul de cititor. De altfel, în repetate rânduri, solidar cu Gide, literatul român defineste epicureic profesia de cititor: "căutarea în cărti a unui aliment pentru spirit si sensibilitate si nevoia de a împărtăsi altora satisfactiile găsite. Toti cei care suferim de boala literaturii, manie mai putin inofensivă decât altele si de o impunitate doar relativă, cunoastem această nevoie; lectura nu e numai un viciu so