Cu cîteva numere în urmă, România literară a publicat o scrisoare a unei distinse intelectuale în care Mircea Mihăies era învinuit că ar profita de libertatea cuvîntului garantată de actuala putere ca să le aducă reprosuri guvernantilor si mai cu seamă presedintelui Constantineacu. În opinia sa, dacă alegerile nu erau cîstigate de candidatul Conventiei, această libertate nu ar fi existat si d-l Mihăies nu mai avea marea sansă de a spune ce crede. Oricîte reprosuri i-am adus fostei puteri, trebuie să recunoastem că sansa de a spune ceea ce credem a existat si sub regimul Iliescu. Chiar dacă noi vorbeam, noi auzeam. Cum se întîmplă, de altfel, si la ora actuală. Date fiind complexele pe care le avea fostul sef al fragilului nostru stat de drept - al cărui păcat originar a fost un tiranicid săvîrsit chiar în ziua Nasterii Domnului - libertatea cuvîntului pe vremea sa nu a dus la condamnarea nici unui ziarist. Dar, să presupunem că, dacă d-l Iliescu era reales si la al patrulea congres, nu ne mai lăsa să fierbem în suc propriu, vorbind în pustiu, ci ar fi fost condamnat si sub regimul său cel putin un ziarist, în speranta că astfel vor fi redusi la tăcere si ceilalti. Să admitem, deci, că am avut mare noroc că vechiul locatar de la Cotroceni a predat stafeta si în locul său a apărut un alt garant al libertătii cuvîntului. Dacă am fi primit acest dar imens prin generozitatea sa,

n-ar fi constituit totusi o jignire faptul că, în loc să ne bucurăm cu adevărat de el, îl nesocotim din dorinta de căpătuire, din lene sau din nebăgare de seamă?!

Scrisoarea la care mă refer nu mi-ar fi retinut atentia în mod deosebit dacă nu mi-ar fi amintit de o alta, adresată revistei Dilema cu cîteva luni în urmă, si semnată, întîmplător, tot de o doamnă. Despre care, după felul cum scria, as putea spune că era tot atît de distinsă. Nu însă si după continutul s