Scrisorile "aduse cu poşta" din numărul 316 ("Studenţesc şi-mi pare rău") mă îndeamnă, într-un mod aproape agresiv, să-mi mărturisesc şi eu crezul referitor la a pleca sau nu din ţară. Subscriu afirmaţiei Cristinei Georgescu că "România este o ţară bolnavă, cu o societate bolnavă". Însă nu pot fi de acord cu continuarea "că ea însăşi nu vrea a se însănătoşi". Pot să admit, cel mult, că boala poate persista în virtutea unei inerţii mult prea adînc înrădăcinate în structura societăţii, dar să cred că bolnavii ar refuza cu obstinaţie un antidot ce li s-ar oferi cu bunăvoinţă şi gratis, îmi este peste putinţă. După părerea mea, în mare parte este o problemă de atitudine, de medicaţie. Dacă încerci să elimini boala folosind ca medicamente judecata nemiloasă, injuriile, violentarea corporală, nu cred că va ajuta în vreun fel. Nu cred că zicala "cui pe cui se scoate" îşi găseşte aici teren fertil. Dacă însă contracarezi răul cu binele, urîtul cu frumosul, minciuna cu adevărul, şi toate astea fără ipocrizie şi cu încăpăţînată stăruinţă, s-ar putea să fii mirat de faptul că, numericeşte, bolnavii se împuţinează. (Pe mine, acest lucru m-au învăţat Biblia, Dostoievski, Tolstoi, Hugo, plus experienţa.) În fond, dacă îl tratezi pe om ca pe un ticălos, nu ajunge să se comporte ca atare? Şi atunci, de ce nu ar fi valabil şi reversul?
Un lucru ştiu cu siguranţă: pentru ca cei răi să ajungă în frunte, este de ajuns ca cei buni să nu facă nimic. De aceea, afirmaţiile de genul "Şi aşa cum cu o floare nu se face primăvară, nici cu o mînă de oameni sănătoşi nu se face bine o societate" mă determină să mă întreb dacă nu cumva ele se constituie într-un paravan ce maschează fie un pesimism absolut (adică afirmarea unei neputinţe ontologice de vindecare), fie ne-voinţa de a-şi asuma postura de taumaturg, fiindcă implică sacrificiu de sine. (În paranteză fiind spus, acea
