Fiecare vietate, fiecare constiintă, fiecare etate îsi are cosmarurile ei, tot atât de viscerale, de autentice prin urmare, rupte din acele organe care, în somn, îsi debitează spaimele, dacă nu doar inconfortul. Putine dintre cosmaruri se statornicesc printre vârste într-atât încât, la producere, să nu aibă aerul de fermă prezentă, de continuitate care incumbă visului sentimentul de absolută unicitate, ce lipseste adesea realitătii.
Cel ce visează se instalează într-o lume fără dublu, dintotdeauna a lui si parcă pentru vesnicie, cum alta nici n-ar putea fi gândită. Sau, poate, doar ca un fundal lăsat în urmă. Fostul elev care intra în clasă cu lectia neînvătată si cu temele nefăcute se visează într-un impas catastrofal, pus în fata unei ecuatii nu cu una sau două, ci cu un abis de necunoscute, în chiar clipa când trebuie să se pronunte. În timp, motivul se impalidează, piere, asa cum dispar din memorie loturi întregi de nume si cunostinte care, la vremea lor dădeau tonul unei personalităti, permiteau insului social o rapidă si integratoare însurubare în lumea intereselor lui. Semn, în acelasi timp, că însesi interesele evoluează, sunt perisabile si din acute se relativizează până la caducitate. Le uităm, schimbate cu altele...
Visele vârstei târzii vestesc logodna senilitătii cu o sensibilitate ce se întoarce, descătusată, la pragul izvoarelor. Nu mai au însă deloc caracterul revelatoriu si câteodată jubilant al viselor de junete, pas către o primăvară interioară, o renastere în taină pregătită de către organele ce lucrează silentios. Devin, poate, mai bizare, dar si cu o tentă de nefinisare, semn si aceasta de scurtare a vremii.
O enciclopedie a viselor urâte nu
s-a scris; în ciuda marelui număr de tablouri expresioniste ce umplu muzeele, de cosmaruri se ocupă, cu unelte diferite, psihiatria si lite