Dupa ceva mai mult de doi ani de guvernare, PNTCD nu a cistigat nimic, dar a pierdut aproape tot. Promisiunile electorale sint departe de a fi realitate, unitatea partidului este pusa sub semnul indoielii, iar discursul restitutionist, miez tare al politicii taraniste, este pe punctul de a fi confiscat de PDSR. Paradoxul este ca un partid de opozitie, apropiat social-democratiei, cum este PDSR, ar putea avea mai multa credibilitate promitind restituirea paminturilor si padurilor decit are acum PNTCD, care este la putere. De aceea, taranistii au toate sansele sa treaca prin experienta PUNR, care si-a vazut discursul nationalist confiscat si utilizat mai eficient de acelasi partid cu pretentii de partid unic. Explicatia pentru criza taranistilor ar putea fi aceea ca nu au fost pregatiti pentru guvernare, mai ales pentru una alaturi de PD, care a impus celor doi ani de exercitare a puterii un ritm de campanie electorala continua. Daca acestora li s-ar putea atribui eticheta de duplicitari, taranistii pot fi caracterizati ca ineficienti, incapabili de a impune in coalitie realizarea unui minim din platforma politica cu care au intrat in coalitie. Iar acest imobilism, manifestat in principal la conducerea taranista, a transformat PNTCD intr-un mort politic, dar partener la guvernare. Frictiunile interne, rezultat al conflictelor de interese dintre cei care doresc continuarea participarii la guvernare, cu speranta ca vor putea transpune in realitate cite ceva din programul taranist, si cei care prefera parasirea aliantei cu PD, caruia nu ii pot face fata in jocul politic, sint aproape de a duce la sciziunea partidului. Diviziunea a aparut, poate nu intimplator, pe linia Huntington, separind, se pare, reprezentantii ardeleni ai partidului de cei ai vechiului regat. Iar Ion Diaconescu nu mai poate sustine, acum, de unul singur, unitatea partidului. Nu mai are argumente care