Asa cum există democratii neliberale există si autocratii liberale. De ce se arată democratiile occidentale atît de îngăduitoare cu asemenea autocratii este o întrebare ce revine cu o anume periodicitate. Unul din răspunsuri, chiar dacă nu suficient de convingător, rămîne acela că democratiile occidentale au parcurs ele însele acest drum - autocratie, autocratie liberală, semi-democratie, democratie. Îsi amintesc de el, de obstacolele pe care le-au avut de rezolvat si nu se asteaptă la minuni din partea celor ce abia au luat acest drum în piept. Fareed Zakaria reaminteste că: "În 1830, Marea Britanie, în anumite privinte cea mai democratică natiune europeană, permitea doar unui segment de 2% din populatie să voteze pentru una din camerele Parlamentului. După 1867 acest număr crestea la 7%, iar după 1880 atingea aproape 40%. Abia la sfîrsitul anilor 1940, majoritatea tărilor occidentale deveneau cu adevărat democratii prin introducerea sufragiului universal pentru adulti. Dar cu o sută de ani mai devreme, spre sfîrsitul anilor 1840, cele mai multe dintre ele adoptaseră importante componente ale liberalismului constitutional - statul de drept, drepturile proprietătii private si, în mod ascendent, separarea puterilor, libertatea cuvîntului si cea a asocierii. Pentru bună parte a istoriei moderne, ceea ce a caracterizat guvernele în Europa si America de Nord si deosebindu-le de cele din alte părti ale lumii a fost nu democratia, ci liberalismul constitutional. 'Modelul occidental' este simbolizat cel mai bine nu de plebiscitul maselor, ci de judecătorul impartial."

Este un răspuns vizînd politicul, o explicatie care include si judecarea mostenirilor. Myron Weiner, care s-a ocupat exact de legătura dintre un trecut constitutional si un present liberal democratic, este citat de Zakaria: "Fiecare tară din Lumea a Treia care a apărut