În 1948, când se împlineau o sută de ani de la revolutia pasoptistă, Camil Petrescu publica piesa Bălcescu, la sugestia probabilă a sectiei de propagandă si agitatie (Propagit) a Partidului Comunist. Nu era o dramă istorică si nu avea nici pe departe înalta vibratie din Danton, ci era o reconstituire în centrul căreia se afla un erou, cât de cât apropiat de personalitatea autorului. Sigur că, în spiritul inflamat al momentului, el exacerba revolutionarismul lui Bălcescu si că recurgea uneori la distorsiuni ale adevărului istoric, dar fără ca ele să fie prea grave. Defectul principal al piesei, salutată de critica dogmatică drept o operă de seamă a realismulmui socialist, era absenta conflictului si a nervului dramatic. Ceea ce nu era putin.
În 1952, la sărbătorirea Centenarului Caragiale, Camil Petrescu primeste o nouă "comandă socială" din partea activistilor de rang înalt ai aceluiasi partid. Acum ei cereau o piesă de teatru care să-l aibă ca erou, fireste, pe autorul Scrisorii pierdute. Scriitorul se conformează (vai, nu numai în sensul că "se execută"), elaborând un text pe care-l predă la revista "Viata românească". Acesta nu corespunde exigentelor politice, din ce în ce mai severe si mai aberante, încât redactorul sef, proletcultistul de tristă memorie, Nicolae Moraru, convoacă mai multe sedinte "lărgite" de "discutii cu autorul". Stenograma uneia dintre ele, după cât se pare a treia sau a patra, a fost publicată anul trecut de Ion Vartic în "Biblioteca Apostrof" din Cluj, sub titlul Procesul "tovarăsului Camil". Teatru documentar în stare naturală, cu o prefată de Mircea Zaciu.
Se întâmplă pe la sfârsitul lunii iunie 1952. Asistăm la un sinistru spectacol de tipică "prelucrare", în spiritul tezelor staliniste, înregistrat pe viu, la un proces, cum observă si prefatatorul, în care completul de judecată e format în
