Scrisesem acest comentariu acum cîteva zile cînd, iată, vine vestea tragică a decesului poetului cu har care a fost Vlaicu Bârna. Regretînd mult pierderea unuia dintre distinsii nostri colegi, public, după acest trist eveniment, cronica pregătită să-l bucure la aparitie. Acum îsi propune să exprime întristarea.

Ajuns la vîrsta senectutii, poetul Vlaicu Bârna (născut în 1913 într-un sat din Apuseni) a socotit - întelept - că a sosit vremea amintirilor. O zicală hazlie ne încredintează că îsi scriu memoriile de obicei cei ce nu mai au memorie. Zicala nu se verifică aici, memorialistul avînd, dimpotrivă, o memorie prodigioasă, reînviind, în paginile cărtii recent publicate, o lume si o epocă literară. Sigur că autorul e poet prin structură, debutînd, încă în 1936, cu placheta Coloane albe (dintre multele sale volume as aminti pe cel din 1945, Turnuri). Dar lirismul e bine controlat în aceste amintiri fericit intitulate Între Capsa si Corso, atestînd deprinderea în ale prozei, verificată si prin cele ale sale două romane istorice din 1961 si 1962. De altfel, memorialistica e, prin natura ei, elegiacă si profund subiectivă, încît poezia si proza de evocare ale autorului fac casă bună într-o carte de amintiri, s-o spun dintru început, remarcabilă. E drept, autorul a debutat, cu versuri, la revista Viata literară si, mai ales, la Azi (1934), o publicatie pentru tînăra generatie de scriitori de pe atunci (întemeiată si condusă de Zaharia Stancu). Dar, de prin 1933, pe cînd era încă student, prin cîte redactii n-a lucrat poetul pentru a se întretine? Prin foarte multe, inclusiv pe la Calendarul, ziarul lui Nichifor Crainic (dispărut - prin suspendare - la sfîrsitul lui 1933), desi n-a avut nimic comun cu ideologia-i xenofob-retrogradă. Dar pentru roboata de corectură nu era nevoie de împărtăsirea convingerilor, dl. Vlaicu Bârna fiind, din junete, un