Spiritul istoric n-a fost deloc constant în gîndirea critică a ultimelor decenii. Afirmam în articolul meu de săptămîna trecută că felul în care G. Călinescu a modificat conceptul de istorie literară, în pragul războiului, n-a condus automat la o emulatie a ideilor si metodelor în domeniu. Din contra: o oarecare criză a caracterizat cercetarea istorico-literară postbelică. Lăsînd la o parte cauzele pur politice (între care manipularea istoriei de către regimul comunist trebuie socotită esentială), ar fi de spus si că însusi spiritul istoric cunoaste, de-a lungul vremii, fluxuri si refluxuri importante. Generatia mea a fost martoră, bunăoară, la refluxul datorat structuralismului, în anii '60 si '70, cînd putini dintre critici mai pretuiau studiul istoric. Lucrurile n-au stat asa dintotdeauna. Cînd eram noi studenti si îndată după aceea, cu exact un deceniu înainte de voga structuralismului francez în România, profesorii nostri erau intens preocupati de ceea ce se chema periodizarea istoriei literaturii. Ce înseamnă periodizare abia dacă se mai stie astăzi si e bine să adaug că nici ieri, cînd noi am iesit de pe băncile facultătii. Entuziasmul profesorilor nostri nu l-am împărtăsit deloc. Altele ne atrăgeau pe noi la vremea aceea. Priveam cu superioară ironie încercările (uneori, foarte serioase) ale lui G.C. Nicolescu, Al. Dima sau Al. Piru de a reîmpărti zonele de influentă în timp ale curentelor si scolilor literare ori ale scriitorilor însisi.

Era întrucîtva firesc ca, după 1989, să se fi redesteptat interesul pentru studiul istoric al literaturii. Fie si numai din cauza nevoii de a corecta istoria oficială comunistă. În plus, anumite schimbări interne făceau inevitabilă reflectia critică asupra cursului literaturii noastre. Doar întîrzierea aparitiei unor lucrări fundamentale în domeniu ne poate pune pe gînduri. Si aici, ca si pe