Am primit de la mătusa mea, învătătoare-pensionară din Bucuresti, 84 de ani, următoarea scrisoare:
"Bucuresti, 10 februarie 1999
Dragul meu,
Îti scriu ca să-ti spun cît m-a amărît nenorocirea cu Marian Papahagi. Îmi închipui prin ce ai trecut tu, dacă pe mine vestea parcă m-a lovit în moalele capului. Mi-ai povestit prima oară despre el demult, acum vreo 20 de ani; cam tot ce stiam despre el, de la tine stiam. Aflasem că studiase la Universitatea din Roma, că era cel mai bun specialist al nostru în lingvistică romanică, stia latina si toate (chiar pe toate!) limbile romanice, că a scris cărti importante. S-a prăpădit tocmai la Roma: o fi vreo consolare să mori în orasul de unde a pornit totul, Imperiul Roman si celelalte, în orasul mostenirii căruia ti-ai închinat viata? Dar asa de tînăr si de minunat...
Uite, îti scriu la Lisabona, prietenul tău s-a prăpădit în străinătate, iar pentru mine toată străinătatea (unde n-am fost niciodată) e cam la fel; pot să-mi închipui că s-a prăpădit undeva, mai aproape de tine.
O fostă colegă a mea, pensionară si ea, prietenă cu bătrîna doamnă Papahagi, mi-a povestit că Marian venea des în tară, la Cluj, că se spetea muncind, că nu voia în ruptul capului să-si părăsească studentii, cu care făcea o multie de ore. Tocmai asta l-o fi îmbolnăvit - cine stie? Si mi-a mai spus că Scoala noastră de la Roma renăscuse de cînd era el acolo.
Se zice că nimeni nu-i de neînlocuit si că cimitirele sînt pline de oameni indispensabili. E o mare prostie, ascultă-mă pe mine! Mai există în România cineva care să stie latina si toate limbile romanice, să fi scris cărtile pe care Papahagi le-a scris si să se sacrifice în acelasi timp pentru altii, pentru studentii lui? Eu, una, nu cred!
Îmi pare rău că te necăjesc fără să v