După ce si-a exprimat suprema scîrbă fată de lumea politică, pe care o consideră murdară si mizerabilă, m-a încercat spaima că domnul presedinte Emil Constantinescu s-a decis s-o părăsească. Pentru că, oricît de necesară mi s-ar părea o schimbare în bine, cred că ea nu trebuie să fie făcută asa, peste noapte. Nu de altceva, dar..., iertati vorba proastă, ar semăna cu o lovitură de stat. Pe care, după atîtea tentative care au esuat, nu mai lipsea decît să o dea chiar dînsul. Dacă nu cumva n-a dat-o deja si noi nu ne-am dat încă seama. Fiindcă, după doi ani de la marea victorie mare, cînd ne spunea că prin dumnealui ar fi învins chiar poporul român , nu mai pare să fie cel care a fost ales.

Am asteptat, deci, show-ul de la Cotroceni nu doar cu interes, ci si cu o emotie de zile mari. La începutul lui, singurul lucru linistitor a fost cadrul, cu nelipsitele aranjamente florale care erau la fel de proaspete ca de obicei. Mă gîndeam, fără să vreau, cum stau pe măsutele acelea si atunci cînd se vorbeste despre criza profundă pe care-o străbatem ori despre intrarea în colaps, de parcă ar fi crescute pe ele. Si pentru prima dată as fi apreciat la justa lor valoare celebrele bretele ale dezinvoltului Marius Tucă, fiindcă ar fi schimbat putin atmosfera aceea de solemnitate, care ar fi putut părea si de înmormîntare. Dar, din păcate, la domnul presedinte, se prezentase si el în costum si astepta cuminte, de parcă nu mai era show-ul său, ci era invitat la palat si se bucura de înalta cinste care i-a fost acordată. Noroc că gazda mizase ca si noi pe binecunoscuta lui degajare si avea cu totul altă stare decît atunci cînd a vizitat universitatea împreună cu omologul său polonez, si de emotie i-a iesit din gură porumbelul acela care i-ar fi putut ridica în cap toată clasa politică. Asa că, nu peste mult, a reusit să ne linistească, spunîndu-ne clar