Corporalitatea si corpul uman au devenit în ultimii zece ani subiect privilegiat de investigatie în lumea intelectuală a Occidentului, descoperit fiind nu doar de perspectivele feministe, interesate să scoată la iveală anumite stereotipii de construire a identitătii care pot merge pînă la felul în care ne reprezentăm cultural trupul, ci si de alte paradigme de gîndire. De la studiul unei istorii a sexualitătii anexate la o istorie a trupului, de pildă, s-a trecut pînă la o abordare a problematicii corpului în istoria stiintei, însă de data aceasta nu în sensul consacrat stiintific, ci mai curînd în cel colocvial, corpul ca determinare concretă si personală a subiectului cunoscător. Ce însemna trupul pentru oamenii de stiintă, mai ales cînd acestia erau personaje austere si ascetice chiar, precum Newton? O astfel de întrebare poate părea vulgară, irelevantă, dar, încăpută pe mîinile cui trebuie poate duce la istorisiri si interpretări pasionante, cum a si făcut de altfel în cazul unor cercetători englezi.

În paralel cu această problematică a corpului a evoluat o altă abordare în istoria intelectuală: cea a investigatiilor legate de o retorică a comportamentului în diverse epoci si a felului în care ea exprima sau influenta anumite moduri de gîndire. Normele de conduită ale Occidentului, departe de a fi doar ceremonial exterior si pasager ce definea la un moment dat ritualul unei civilizatii date, dar care se presupune că fie s-ar fi putut dispensa de el, fie ea însăsi îl socotea marginal în peisajul propriei sale organizări, reprezintă ecoul unor reflexe de gîndire, pe de o parte, dar si determină anumite conceptii, stabilind limite si criterii de discriminare valabile nu doar pentru simplul gest al plecăciunii, de pildă, ci si pentru articulatiile rationale ale unei ipoteze de cunoastere. Ca si în cazul corporalitătii, un demers baza