Pe oriunde ajung şi am de aşteptat la vreo coadă (n-am scăpat de ele!), am cu mine Dilema care mă face să cred că timpul trece mai repede.
Ca mamă a doi copii, sînt de multe ori pusă în faţa unor întîmplări nu numai neprevăzute, ci şi nedorite. Aşa s-a întîmplat ca două ore ale unei nopţi să le petrec în faţa unei uşi pe care scria: "Camera de gardă. Urgenţe. Pediatrie". Nu mai enumăr mulţimea de bileţele lipite "neprofesional" pe uşă, gen: "medic de serviciu... (nu dau nume); sau: "Nu eliberăm reţete gratuite decît la prezentarea carnetului de sănătate" etc., dar aceasta este o altă problemă.
Interesantă în felul ei şi insolită avea să fie scena cu cei lîngă care am petrecut mai bine de două ore de aşteptare pentru a intra la un consult cu fetiţa mea. Poate nu mă veţi crede, dar la uşă erau numai ţigani (să le zic rromi?). I-am numărat speriată erau 21! Şi mai speriată am numărat copiii pentru care de fapt veniseră dar erau numai 6. M-am mai liniştit, dar alte întrebări îmi dădeau ghes: De ce atît de mulţi adulţi pentru numai şase copii? Din solidaritatea caracteristică etniei? Din cultul lor proverbial pentru familie? Din dragostea pentru micuţi? Atmosfera era foarte animată, colorată, vie. Şi cînd te gîndeşti că eu îmi luasem Dilema cu mine (bănuiţi care cea cu... Ţiganii!). Bineînţeles că am renunţat la intenţia mea iniţială de a o citi acolo. Aveam timp să fac acest lucru mai tîrziu. Era păcat să scap... spectacolul unic (pentru mine) care rezuma în felul lui multe din ideile prezentate în respectiva Dilemă.
Ceea ce m-a izbit încă de la sosirea mea acolo a fost nonşalanţa cu care 3 din cele 6 mămici îşi alăptau progeniturile (tipic, nu?) şi o făceau cu nedisimulată mîndrie, alintîndu-i cu nume desprinse parcă din telenovele: Amedeo, Armando, Carmina...
Copiii mai măricei se agitau de colo-colo, "speriindu-i" pe cei
