Dacă "un homme averti en vaut deux", un client "anunţat" la o policlinică face cît toată sala de aşteptare.

Era prin 1980 şi ceva cînd, trebuind să-mi schimb ochelarii, am căutat, am întrebat, am vorbit şi am găsit un medic bun şi înţelegător care mi-a spus că pot veni oricînd, intrînd direct în cabinet. Tehnica era simplă: pas grăbit, ochii în pămînt, sentimentul culpabilităţii abolit şi... ceilalţi să aştepte. Am traversat deci grăbit sala de aşteptare ­ pacienţii tot nu-i vedeam bine ­ şi am intrat la secretariat. În acest moment mi-am dat seama că, pudic din fire, nu pot intra într-un cabinet medical chiar dacă medicul nu se uită decît în ochii pacientului. Din fericire, la o masă şedea o secretară, tînără, aşa cum se cade pentru liniştea sufletească a patronului.

Cu cel mai serios aer am scos din buzunar o carte de vizită, i-am întins-o, rugînd-o să o treacă medicului. Eram încîntat de formula elegantă care-mi uşura conştiinţa, cînd gingaşa secretară, privind nedumerită cartonul pe care-l avea în mînă, mi-a spus: "Nu e valabil; nesemnat, neştampilat".

Am intrat, totuşi, gîndind la bunicii noştri care făceau adevărate pelerinaje cu trăsura pentru a depune cărţi de vizită, bune, cu toate că erau nesemnate şi neştampilate. Radu IONESCU

Anul trecut, am trimis din Franţa un colet conţinînd cca. 10 kg de dosare de presă. Mi s-a părut puţin caraghios să fiu şi expeditorul şi destinatarul întregii afaceri, motiv pentru care le-am trimis pe adresa redacţiei unde lucrez, în ideea că aş fi putut deconta cheltuielile aferente (destul de mari ­ 180 de franci). Odată întors în ţară, înştiinţarea de la poştă mă aştepta la redacţie. Am telefonat Oficiului cu pricina pentru a afla de ce acte aveam nevoie pentru a ridica pachetul. Prin telefon nu mi s-au părut multe; de bază era delegaţia din partea firmei (cu antet, ştampilată, tot tacî