Indiferent de împrejurare (mineriadă, inundatii, alunecări masive de terenuri, pârjoluri, prăbusirea monedei zise "nationale"), clasa politică românească adoptă pozitia inscrutabilă a sfinxului: ei n-au văzut, nu cunosc, habar n-au, si nici nu le pasă de ce se întâmplă! Ei nu sunt conducătorii tării, ci o castă divină de privilegiati. Ei sunt superbugetarii. Rumegătoarele de lux ale debilului PIB. Indiferent de câte fire de păr rămân în capul Ministrului Finantelor, lor trebuie să li se dea! Nu există plasă în care să nu cadă si băltoacă în care să nu calce. Nimeni nu mai vorbeste de performantele lor politice si administrative (sfidarea ar fi prea bătătoare la ochi!), si atunci, în derâdere, presa a început să le monitorizeze gradul de elegantă. Vestimentară, fireste! Între materie cenusie si toale, la vârf, stăm infinit mai bine la capitolul textile.
Să recunoastem: există o distantă enormă între primitivismul anilor '90, '91, când delegatiile de parlamentari români se întorceau de la Paris etalând inconfundabilele pungi ale magazinelor "Tati" (având drept client-tintă pe imigrantul nefericit din lumile a treia si a patra) si opulenta etalată azi la revenirea în tărisoară. De la "Tati" la "Armani", însă, nu e vorba de evolutia gustului. Ci de triumful cinismului. Nici nu-mi trece prin cap să sustin tâmpenia că as prefera să-i văd pe politicienii români întorsi la epoca sepcii proletare si a tunicii, la Tătucul Stalin. Mă întreb doar: de unde banii pentru viata de vis trăită de prea multi dintre politicienii nostri de frunte?
Lăsând deoparte categoria afaceristilor (desi am mari dubii că ei pot exercita meseria de parlamentar, o meserie de douăzeci si patru de ore din douăzeci si patru, si, în plus, să se concentreze la bunul mers al unei afaceri cât de cât oneste), lăsându-i si pe cei care vor fi mostenind mari averi,
