O maree neagră s-a revărsat adesea, în ultimele decenii, peste plajele poeziei românesti. Imaginile devalorizării si descompunerii, ale grotescului si monstruosului, ale urîtului întetit printr-o ingeniozitate asociativă, printr-o vervă infernală, si-au făcut loc de la expresionistii saizecisti precum Ioan Alexandru, Gheorghe Pitut, Mihai Elin, George Alboiu la Angela Marinescu si de la Cristian Simionescu la Ruxandra Cesereanu, Marian Drăghici si altii. Evident, putem vorbi, la noi, de o traditie a esteticii urîtului, culminînd cu Arghezi si trecînd prin feeric-demonicul Ion Caraion, însă avem impresia că poetii mai recenti au o altă motivatie a propensiunii lor negative, că bila neagră ce-o emit din abundetă provine dintr-un rău epocal. Chiar dacă nu putem vorbi de o finalitate polemică explicită, aceasta există în orientarea imanentă a imaginarului. E o reactie a negativului la negativ. O reactie debordantă, patetică, la adresa unei lumi, a unor institutii si moravuri alienante, impuse de regimul totaltiar ce voia să reformeze însesi temeiurile umanului, printr-o parodie a religiei pe care o refuza, silindu-se a-i lua locul. Formula psihică a respingerii realului aberant o reprezintă acele sentimente existentiale revelatoare despre care vorbea Heidegger, precum plictiseala, anxietatea, disperarea, caracteristice pentru un univers moral asumat, un univers al obstacolelor, al frămîntărilor si deceptiilor. Astfel încît nu putem a nu-i considera pe poetii în chestiune decît un soi de existentialisti sui generis. Formula lor poetică e cea a umorului absurd, corespunzînd unei tendinte de eliberare de sub presiunea unei cenzuri ideologice, de sub constrîngerile unui mediu nociv, conform explicatiei oferite atît de teoria psihanalitică privitoare la comic, cît si de cea axiologică, înrudită cu prima (Wilhelm Stern, Charles Lalo). Deoarece, cu tot funda