Cartea Domnitei Tomescu, Gramatica numelor proprii în română, Bucuresti, All, 1998, e, între aparitiile lingvistice din ultimul timp, una care poate interesa, în afara specialistilor, un public mult mai larg. În genere, onomastica e - ca si etimologia - un domeniu lingvistic care se deschide curiozitătii culturale generale: originea cuvintelor, relatia dintre nume si obiecte si mai ales dintre nume si persoane, cu implicatiile lor istorice, sociologice si psihologice - pot deveni un subiect de investigatie de-a dreptul fascinant. Studiul Domnitei Tomescu nu e o carte de popularizare: are o miză lingvistică foarte serioasă, oferind prima descriere completă si sistematică a comportamentului morfologic al numelor proprii românesti. Prezentarea strict gramaticală, clară si riguroasă, fixează punctele de reper indispensabile pentru a vorbi despre statutul special pe care îl au în limbă numele proprii. Autoarea a ales drept categorii onomastice reprezentative - care ilustrează de fapt si complexitatea domeniului, în interiorul căruia diferentele de uz pot fi foarte mari - numele proprii de persoane (antroponimele), divizate în prenume si nume de familie, numele proprii de animale (zoonimele), numele de locuri (toponimele) si cele ale corpurilor ceresti (astronimele). Fiecare din aceste categorii e supusă unei examinări formale, în functie de parametrii flexiunii nominale: gen, număr si caz. Un capitol introductiv despre prezenta numelui propriu în gramaticile românesti, precum si prezentarea concluziilor după fiecare categorie discutată asigură completitudinea demersului stiintific. Dincolo de acestea, descrierea formală oferă baza pentru observatii foarte interesante, si care ar trebui în primul rînd relevate pentru a dovedi interesul mai larg al cercetării în cauză. Investigatia gramaticală e un prilej pentru a inventaria principalele caracteristici a