Ultima solutie:

Ioana Pârvulescu

Atunci când despre o carte pare să se fi spus totul si nu se întrevede nici o posibilitate de a relansa discutia, mai există o solutie: să fie chemată Ioana Pârvulescu. Ingenioasă, lipsită de prejudecăti, ea va găsi cu sigurantă o nouă interpretare. Si o va face fără efort, parcă în joacă, mirându-se că o problemă considerată complicată se dovedeste a fi de fapt atât de simplă.

Ioana Pârvulescu are o remarcabilă mobilitate intelectuală, care într-un fel o si dezavantajează, oferindu-i posibilitatea tehnică de a da curs dorintei ei de aventură literară. Dacă ar fi mai putin înzestrată, eseista ar scrie toată viata, constiincioasă, despre Alexandru Vlahută sau Duiliu Zamfirescu si si-ar face un nume de neclintit din istoriile literare (fie si numai din notele bibliografice). Datorită însă unei inepuizabile inventivităti, datorită unui spirit ludic cu o tentă mefistofelică, ea trece dezinvoltă, atrasă de risc, de la un gen la altul, risipindu-si provocator capitalul de faimă adunat la un moment dat si mizând totul pe succesul următoarei întreprinderi. Scrie poezie, proză, critică si istorie literară, eseistică. Născută la 10 ianuarie 1960 în Brasov, a debutat editorial în 1990, cu volumul de versuri Lenevind într-un ochi (volum greu de găsit azi, adevărată raritate bibliografică, în care există texte cuceritoare: "Nu sunt tristă./ În timp ce netezesc hârtia/ pe care scriu/ as vrea/ să mototolesc peretii si tavanul/ să-i prefac/ în cinci ghemotoace albe/ de var/ să-i arunc la cosul plin de hârtii/ ca să rămân doar/ doar bucurie/ sub cerul liber" etc.). Începând cu acelasi an fast, 1990, publică frecvent articole de critică si istorie literară în cele mai importante reviste ale tării si în special în România literară (din redactia căreia face parte în prezent). O rubrică a sa din