Totdeauna în atelierele pictorilor si sculptorilor m-am simtit bine, liber si bucuros. Bucuros pentru că deseori vedeam primul pînzele zugrăvite, proaspete încă, sculpturile neexpuse, pe care artistul-prieten mă invita să le trec în revistă cel dintîi. Mirosul culorilor... Gesticulatia... Mai este apoi admiratia mea fată de cei înzestrati să lucreze cu mîna, minunătiile pe care le fac ei, îndemînateci, fată de care, celorlalti, lipsiti de acest dar, lor,... vreau să spun că li se spune că au "mînă de lemn", sau "de mort", sau că au "două mîni la fel", două stîngi, două drepte.
Pe lîngă culorile întinse pe cartoanele asezate pe sevalet, mai sînt apoi sumedenia de lucruri tehnice, de la "cutitul" de apăsat culoarea stoarsă din tub si trîntită pe pătratul sau dreptunghiul tabloului viitor, pînă la obiectele, florile uscate, gîngăniile, păianjenul (de metal, cu ochi scăpărători) de care mă apropiasem cu frică închipuindu-mi că sînt vii, plus libelula vitrificată atîrnînd de peretele atelierului si care îmi inspiră unul din cele trei-patru sonete, încercări mai vechi din tinerete, cînd poezia, spre dezamăgirea mea de mai tîrziu, mi se părea cel mai lesnicios mijloc de a face artă, ca tot românu^, în general si fals zicîndu-se că s-ar naste poet. Aici e si drama noastră. Să spun neseriozitatea?...
Acest sonet, avînd o valoare pur personală, biografică, asadar, se intitulează MOARTEA LIBELULEI si este dedicat marelui pictor si prieten Ion sau Alin Gheorghiu, de ale cărui tablouri vechi de o greu de estimat valoare, apartamentul în care locuiesc este plin, alcătuind un fel de muzeu.
Dau tiparului pentru întîia dată acest sonet cu sentimentul că încalc o regulă nescrisă si intimă... Timpul însă si istoria mă silesc să trec peste si să public versurile mele de demult oferite lui Alin ca un epitaf închinat insectei s
