Expresia din titlu nu îmi apartine mie, ci lui Ortega y Gasset, care astfel îsi numea maestrul spiritual, pe filozoful german Georg Simmel. De multe ori asemenea onomastice personale riscă să comunice prea putin celor neimplicati în relatia dintre persoanele care recurg la ele, ori dimpotrivă, să devină cu timpul conventionale si destul de sărace în semantic. Sintagma aleasă de y Gasset pentru a-si numi profesorul este însă memorabilă, cred, tocmai pentru că la prima vedere mie cel putin mi s-a părut oarecum absurdă, sau cel putin caraghioasă: Simmel e sobru si analitic, stilul său de argumentare are o austeritate evidentă care parcă nu te îndeamnă să îl asociezi cu sprintara veverită. Chiar dacă, asemenea ei, scriitorul sare de la o temă la alta, cu o vivacitate usor derutantă uneori. Volumul tradus de Editura Humanitas, prin eforturile notabile ale lui Nicolae Stoian si ale Magdalenei Popescu-Marin e conceput în asa fel încît să reflecte diversitatea preocupărilor lui Simmel. Sub titlul generic si atotcuprinzător Cultura filozofică găsim un mic compendiu simmelian, o reuniune de estetică (prin cele trei eseuri "Mînerul", "Ruina" si "Alpii"), ceea ce autorul numeste psihologie filozofică ("Aventura" si "Moda"), mini-biografii artistice (despre Michelangelo si Rodin), filozofia religiei ("Personalitatea lui Dumnezeu" si "Problema situatiei religioase") si filozofia culturii ("Sensul si tragedia culturii" si "Cultura feminină").

Sinceră să fiu, sînt o cititoare mai curînd sceptică atunci cînd mă aflu în fata unui volum atît de eteroclit, pentru că am prejudecata că o carte presupune constructie si coerentă tematică, oricît de subtile sau de non-conventionale acestea. După stiinta mea principalele lucrări ale lui Georg Simmel nu sînt încă traduse în limba română, si mă refer la studiile sale despre străin (Der Fremde), concept care a l