În ultima vreme, revine periodic în actualitate problema crizei romanului românesc. O criză despre care se poate discuta în fel si chip, dar care, în cele din urmă, trebuie raportată si la asteptările pietei, precum si la oferta romancierilor de la noi.

Nu voi face aici o listă de romane care mi s-au părut demne de tot interesul, romane apărute după 1990. Semnate de autori consacrati înainte de ^89, unele dintre aceste romane ar fi trebuit să înregistreze, teoretic, un anumit succes de casă. Deoarece, tot teoretic, e greu de presupus că romancieri care aveau tiraje consistente înainte si-au pierdut subit cititorii. Romancierii care au publicat după ^89 cărti remarcabile ar fi putut atrage atentia publicului, dacă cititorii ar fi avut acea stare de asteptare a romanului ca gen, refuzînd vechile nume, dar urmărind totusi noutătile de pe piata genului.

Ce ascunde această mare scădere de interes a cititorului fată de romanul autohton? O scădere de interes care poate fi observată si în privinta literaturii memorialistice, dar si în ceea ce priveste literatura să-i zicem documentară sau fată de eseistică.

Nici literatura străină, pe de altă parte, nu se bucură de tiraje impunătoare, spre deosebire de primii ani după ^89. Asadar e greu de sustinut teza că, în ultimii ani, cititorii si-au schimbat preferintele si că dacă nu citesc autori autohtoni de literatură de fictiune sînt dornici de alte forme de literatură scrisă de autori români sau că sînt dornici în mod special de oferta literaturii străine.

N-ar trebui să ne întrebăm spre ce anume s-a îndreptat totusi interesul cititorului care n-a renuntat la viciul lecturii, chiar dacă acesta nu se mai manifestă în cumpărarea de carte?

Poate că un indiciu ni l-ar putea da editiile de vineri ale ziarelor care au suplimente consacrate program