De la un timp, textele lui Ion Caraion functionează ca un soi de cutie a Pandorei. Toate relele par a iesi din cuprinsul lor, pînă la a configura imaginea unui "monstru ambiguu", după cum s-a exprimat un cunoscut critic, adică pînă la limita la care putem suporta manifestarea unui semen al nostru. Insulta, calomnia, duplicitatea, perfidia, felonia îi sînt atribuite fără drămuire, într-o infernalizare satisfăcută de sine, căci se consideră un act justitiar. Cum ar putea fi crutat un ins ale cărui păcate sînt atît de evidente, de-o evidentă textuală si faptică? Cum ar putea fi crutat un individ care, mai rău decît Procopius din Cezareea, a tinut nu doar o dublă contabilitate a istoriei, dar a si intervenit în desfăsurarea istoriei literare contemporane, arborînd o serie de "măsti" contrastante, frizînd scandalul? Care a întrupat, nu o dată, un incontestabil rol malefic, precum un Lucifer al verbului, ca si al intrigii, în chip nemijlocit? S-ar putea arbitra un asemenea caz? Ne încumetăm a ne asuma o atare sarcină nu tocmai lesnicioasă, repetîndu-ne afirmatia că nu ne simtim în stare a ne pronunta asupra autorului Cîntecelor negre într-o manieră alb-negru. Să fie vorba atunci de ceea ce am numit undeva "morala gri"? Nici atît! Deoarece aceasta presupune un amestec mediocru, comod, "căldicel" al contrariilor, pe cînd la Caraion ele sînt îndeobste exprimate transant, alternativ, iar nu sub forma unei mixturi. Apar derutant separate, parcă sfidîndu-se, provocîndu-se în forul interior. Tin a compune ele însele, în "puritatea" lor, trama unei personalităti.
Încercăm a ne documenta acum comentariul, slujindu-ne de volumul Ultima bolgie. Jurnal 3, editie realizată de Emil Manu si publicată, sub îngrijirea lui Dan Petrescu, la temerara Editură Nemira. Paginile întrunite în această culegere postumă, compozită, însă nu lipsită de pregnanta unui f
