(Constantin Severin, Axolotul/ The Axolotl (nouă poeme renga/nine renga poems), postfată de Florin Vasiliu, English version by Liviu Martinescu, Ed. Masina de scris, Bucuresti, 1998, 83 p.)

Constantin Severin nu este genul de poet pe care îl vezi tot timpul în paginile revistelor literare. Asta pentru că el a ales să scrie într-o manieră usor pretioasă si cumva rigidă, manieră pe care putini cititori români o gustă. Sunt de acord cu ei. Nici eu nu gust "lirica niponă" scrisă în limba română, asa cum nu gust nici fotbalul feminin sau creditele universitare în România. Am sustinut întotdeauna că oricine vrea să scrie în manieră haiku sau renga e liber să o facă, atâta timp cât se limitează la a scrie în tertine, respectiv în alternantă de secvente de două si trei versuri. Când însă are pretentia că ceea ce face el este "lirică niponă" si, mai mult, stă împietrit ore întregi numărând la silabe si potrivind cuvintele pentru ca totul să fie conform cu teoriile poetilor medievali ai Japoniei, atunci cred că poezia lui nu e nimic altceva decât fanfaronadă. În întreaga lume poemele în stil japonez cunosc o imensă răspândire. Mii de antologii, mii de poeti, sute de recenzii. Este poate singurul caz de occidentalizare a unei traditii japoneze, asta după ce sute de ani japonezii au fost cei care au occidentalizat tot ce-au putut. Este, în egală măsură, singurul caz în care occidentalii, fie ei americani sau europeni, i-au întrecut pe japonezi în măiestrie. Este miscarea noului haiku. Sub influenta ei, poetii occidentali au intrat în contact si cu alte forme de poezie niponă, precum tanka sau renga si si-au pus condeiele la încercare si în aceste specii. Cu toate astea, nicăieri în lume, haiku-ul nu mai este altceva decât o tertină, care poate să respecte forma de poezie cu formă fixă si să se plieze pe structura 5-7-5, dar poate, l