În peisajul cultural românesc al secolului nostru, Alexandru Busuioceanu (1896-1961) este cunoscut aproape în exclusivitate ca eseist literar si critic de artă, legat în mare măsură de revista "Gândirea", printre întemeietorii căreia s-a aflat. Marcate de doctrina traditionalismului de după primul război mondial, paginile din Figuri si cărti (1922) si Ethos (1941) comentaseră însă pătrunzător - alături de Poetsii "Gândirii" si personalitatea lui Vasile Pârvan - si pe debutantul în poezie si reflectie filosofică Lucian Blaga, pe "cetăteanul lumii" Walt Whitman, din care a si tradus, ori pe esteticianul Tudor Vianu, a cărui operă îi dădea ocazia să pledeze, în opozitie cu ceea ce i se părea a fi "dogmatism estetic" si antiistorism, pentru coborârea în "concretul însusi al faptului artistic, care înseamnă mobilitate, transformare, devenire". O culegere de Studii despre artă au readus în atentie în 1980 contributia sa majoră în acest domeniu, iar în 1985 i se publica într-o carte studiul scris în anii 1945-1947, în exilul de la Madrid abia început, Zamolxis sau mitul dacic în istoria si legendele spaniole.

În ce priveste scrisul său poetic, se stie - cum consemnează, de exemplu, regretatul Marian Papahagi în articolul pe care i-l consacră în Dictionarul scriitorilor români - că Alexandru Busuioceanu a publicat în spatiul iberic câteva cărti ce i-au asigurat o solidă reputatie în ierarhia liricii spaniole postbelice, precum Poemas patéticos (1948), Inominada luz (1949), Proporción de vivir (1954) (premiul "Juan Valera" îi fusese acordat în 1954) si că Opt poeme din ciclul "Nenumita lumină" i-au fost publicate la Paris în traducerea lui George Ciorănescu si cu o introducere de Al. Ciorănescu, în 1963.

În acelasi an, se tipărea însă tot la Paris, sub îngrijirea lui Virgil Ierunca si cu o prefată a acestuia, o antologie din cre