"Spre bucuria noastra, a actorilor, publicul romanesc este foarte talentat".
- Draga Mircea Albulescu, un actor atat de mare - care inca de tanar a jucat atat pe scena, cat si pe ecran - va fi dat, presupun, o multime de interviuri de-a lungul pasionantei si pasionatei sale vieti... Te rog sa-mi spui care anume dintre intrebarile cu care ai fost "atacat" pana acum te-a plictisit cel mai mult.
- Buna mea Silvia, te rog sa nu-mi pui niciodata o intrebare de genul: "Care rol imi place cel mai mult"... In aceasta viata de barbat - pe scena, pe ecran sau in... "borcan" (eu spun "borcan" la televizor!) - am avut foarte multi copii. Sunt toti ai mei, sunt legitimi. Le platesc si pensie... nu alimentara, ci o pensie de dragoste.
- Atunci, sa ne-ntoarcem la debutul carierei tale de actor. Tii minte care este prima imprejurare in care ti-ai dat seama ca ai talent?
- In copilarie, am avut, bineinteles, o jucarie preferata! Un ursulet bej, mare cat o palma de om. Il chema Niculaie si avea avantajul extraordinar ca putea fi... ros! Nu ma desparteam de el niciodata. Nici in timpul zilei, nici noaptea. Ei bine, marele meu moment de actorie s-a produs in prezenta lui. Mama si cu tata m-au dus la fotograf sa ma traga in poza. Fotograful, ca orice fotograf specializat in poze cu progenituri de tot felul, era "inarmat" cu tot soiul de jucarii ademenitoare: ursuleti, papusi, girafe, purcelusi... Ma rog! Decisi sa ma "impozeze", ai mei au uitat sa-l ia pe Niculaie! Ei bine, nu-ti poti inchipui cat s-au chinuit bietii oameni - tata, mama, fotograful - sa ma faca sa stau cu o droaie de jucarii straine in brate. Si sa mai si zambesc! Ce sa zambesc?! Eu nu m-am putut opri din plansul ala torential decat dupa multe, foarte multe insistente. Semn al durerii sfasietoare ca lipsea... Niculaie! Din fericire, Niculaie n-a fost ros pana la capat, fapt p
