Prezentul ermetic din lirica profesată de Monica Pillat este unul categoric diferit de al celor mai multe condeie feminine din poezia deceniului nostru, unul oracular, de voce răsunând în vaste spatii libere, imnic, acolo unde predomină materia vântului, perenă se dovedeste iubirea, martoră Cartea, din care se alcătuieste o realitate pulsând înalt, cu statii în orele de gratie ale umanitătii: "M-am repezit afară să respir./ Lumina izvora din Bach, mareea/ Imagina plecarea lui Rimbaud,/ Pe pânzele văzduhului, anume,/ Fantasmele-l pictau pe Leonardo" - Identitate.
Scrisul, acest act de cunoastere în văile larmei existentiale este, totodată, exorcizant: "Vestea că nu voi muri/ Acum. Atunci. Niciodată./ Scrisul arde ca steaua/ Veghind de departe/ Bătălia pierdută" - Vestea că nu voi muri. Instanta creatiei înteleasă ca o suspendare a sentintei îngăduie transcrierea pe viu: "Subtire e hârtia - o coajă ca de ou/ Din care va iesi necunoscutul/ Tăind în netezime un abis" -Transcris de viu.
Elegiacă, la polul opus stilului plebeu, prozaic, deci de un biografism în spatii eterate, lirica Monichii Pillat se poate citi ca jurnal al unei esentiale căutări de sine, al unei sortite pierderi a sinelui: "Pentru că n-am vrut să fiu numai eu singur,/ Nemaculat de umbre si ecouri,/ M-am smuls din rama vechilor tablouri,/ Mi-am aruncat în mare biblioteca/ Si m-am închis ermetic în prezent." - Identitate.
Chemarea se adresează acelui iubit care însumează firea cu nefiinta, apropierea cu depărtarea, prezenta cu absenta, într-un joc de dramatice translatii: "Din depărtare tu/ Te-asemănai luminii,/ Mut te urmam păsind/ Pe coamele de valuri/ Si îmi părea prăpastie/ O limpede-nnăltare" - Pluralul ca o veghe. Din cele sase cicluri ale volumului, tot atâtea vârste ale aceleiasi vocatii, dar cu schimbări de unghiuri, cel de al doilea,
