Romanul Mayei Belciu Vin americanii?... destin amînat, (apărut la "Cartea Românească" în 1998) ar fi putut fi un "Bildungsroman", dacă istoria n-ar fi retezat sansele devenirii unei lumi (a unei mici lumi) în plină afirmare. Asa însă, încercarea de a reconstitui din amintiri o epocă dis-părută sub senilele tancurilor rusesti vrea să fie o demonstratie a unei idei, care nu e nouă si care a fost enuntată de multe voci: aceea că pe lîngă martirii din închisori au existat si cei liberi, condamnati însă la o moarte lentă a tuturor virtutilor lor omenesti: "pe lîngă marii răstigniti au mai fost micii răstigniti, cu micile lor cruci din minuscule boabe de porumb, pe care erau pusi să îngenuncheze de dimineata pînă seara (...) Marii răstigniti", continuă autoarea (finalul romanului) "erau bătuti, înfometati, omorîti, azvîrliti în gropi comune, în timp ce ei, ceilalti, e adevărat, erau liberi, dar dacă ar fi avut cineva curajul, ori curiozitatea să le desfacă palmele si să smulgă de pe ei zdrentele "pe puncte" le-ar fi văzut rănile din palme si din coaste si ar fi înteles că, pe lîngă sînge si apă se scurseseră din ei sufletul, si viata, si omenia (s.m.), si că, pe lîngă marii crucificatori, erau multe, multe mii de mici crucificatori benevoli si "nonprofit", în afară poate de plăcerea sadică de a crucifica".
Am recurs la acest citat din ultimul capitol pentru a sublinia "teza" romanului scris de Maya Belciu. Viciul "demonstratiei" stă însă în sistemul aluziv de care autoarea uzează, dar si în evitarea necesarelor totusi îngrosări ale unor contururi (ce ar fi putut să exprime cu mai mare exactitate adevărata dimensiune a ororii înstăpînite după război în România).
Tehnica esentială a cărtii este bazată pe rememorare, care aduce cu sine povestea în poveste, povesti paralele, adunate în jurul unui narator principal.
