Felul mârsav în care parlamentarii puterii si opozitiei, într-o deplină, frătească unitate, au mai aruncat o dată la cos legea dosarelor de securitate constituie ilustrarea perfectă a putreziciunii pe care e clădită asa-zisa democratie din România. S-au scris cantităti enorme de articole si studii ale căror concluzii convergeau într-un singur punct: în tara noastră nu se poate construi nimic durabil, pentru că însesi fundamentele sociale, politice, morale sunt ancorate în minciună. O minciună care vine de departe, cu care am fost îndoctrinati în scoli, iar după 1990 ne este inoculată, zi de zi, prin televizor, radio, presă scrisă.
Am crescut cu totii în mitul unei Românii infailibile, idilice, inefabile, generoasă cu fiii săi, primitoare cu străinii, dar nemiloasă cu dusmanii, o tară bogată, a laptelui si a mierii, în care până si geografia se modula armonios, urmând behăiturile suave ale Mioritei. Am trăit într-un Eden oniric. Iar când ne-am trezit, n-am văzut în jur decât mucavaua de proastă calitate a unui spectacol montat la scară natională. Îndărătul măstilor, actorii erau flămânzi, murdari, obositi si cariati de minciuna pe care o propagau în cantităti insuportabile.
Într-o lume în care miturile au fost înlocuite de pragmatismul vietii cotidiene, în care povestile despre trecut provoacă, în cel mai bun caz, măceluri la scară regională (vezi tragedia iugoslavă), a face din toiagul mioritic singurul element de legitimitate natională e nu numai contraproductiv, dar poate deveni catastrofal. Problemele lumii de azi nu se mai împiedică în dezlegarea enigmelor de genul "Stefan cel Mare a fost un sfânt, sau un bezmetic, afemeiat si iresponsabil?" Istoria se evaluează după cu totul alte criterii. Si, din păcate pentru noi, ele nu sunt criteriile spatiului Mioritic, ci criteriile spatiului Schengen!
Nu e vina
