Tragismul conflictelor interetnice e că fiecare dintre părti are convingerea că dreptatea e de partea sa. Sînt aduse în luptă argumente istorice, statistice, emotionale, iar atunci cînd se ajunge la conflicte armate izolate, părtile tind să le dea o amploare imensă, care agită în profunzime etniile aflate în conflict. Situatia se complică si mai mult atunci cînd una dintre etniile în conflict este majoritară într-un stat dat. Tendinta majoritătii este de a reduce la tăcere minoritatea, pornind de la ideea că statul si tara sînt acelasi lucru, ceea ce, în Europa, e foarte discutabil. Continentul nostru a fost de atîtea ori redesenat în privinta granitelor, în acest secol, încît nu se poate pune mai nicăieri semnul egalitătii între granita de stat si aceea etnică. Pornind de la criteriul etnic, cîte state europene se află în granitele lor reale, din acest punct de vedere? Dar pe de altă parte înseamnă asta că minoritarii nu sînt la ei acasă acolo unde se află? Pot fi ei izgoniti, din motive de statalitate, de acasă de la ei, pentru că, pur si simplu, majoritatea are instrumentele trebuincioase pentru o asemenea solutie? Iar, pe de altă parte, această solutie aleasă de majoritate, nu se transformă într-o problemă internatională atunci cînd are ca efect o migrare de sute de mii de oameni peste granitele statului în cauză?

Ar mai fi o chestiune, care tine, pur si simplu de garantiile pe care un stat dat le dă cetătenilor săi de a fi la ei acasă. Faptul de a fi minoritar transformă calitatea de cetătean cu drepturi depline într-o situatie dependentă de statul-majoritate? Adică minoritarul care are o istorie în această calitate, uneori o istorie de sute de ani, trebuie tratat ca un necetătean de statul din care el face parte? Complexul majoritătii si problema statului pot fi ele suprapuse la această oră, fără a zgudui ideea de statalitate,