Nici o altă breaslă artistică nu se ceartă într-atît precum scriitorii. Desi despre artistii plastici se spune că sînt la fel de orgoliosi sau pătimasi, totusi, nefiind niste virtuozi ai condeiului, ei nu au posibilitatea să se înfrunte în cuvinte scrise. Muzicienii, pare-se, trăiesc în sfere ceva mai înalte: chiar dacă si aici există rivalităti, ei sublimează sau evită confruntările directe (la urma urmei, muzica este cea mai pură dintre arte).
Au izbucnit, din 1990 încoace, tot soiul de certuri si polemici între scriitori. De obicei violente, mai rar cavaleresti, cînd pătimase, cînd din vîrful buzelor. Nu au lipsit atacul la persoană, pamfletul ("spadasinii" vădindu-se a fi, uneori, prea pătimasi), dar si cordialitatea ori schimbul de idei. Constantă a fost întotdeauna pluralitatea opiniilor, fie că acestea se înfruntau virulent sau pasnic. S-au încheiat prietenii, aliante si mezaliante, ori s-a ajuns la dusmănii si ranchiuni pe viată. Toată paleta afectivitătii a fost desfăsurată în spectacole la scenă deschisă ori în culise. Au existat chiar si numere de clovnerie. Că unii combatanti erau mai înversunati, aceasta tinea de temperament. Sanctionati drastic au fost doar cei care au încălcat limita decentei lingvistice, căzînd în vulgaritate. Acestia au sufocat din cînd în cînd polemicile civilizate, prin "ghionturi" lingvistice, războindu-se artăgosi, chiar cu prost gust. Un fel de "tătism" funciar colcăia parcă în sîngele lor. Nici chiar teama de dizgratios nu reusea să-i facă să îsi tină furiile si indispozitiile în frîu. Bătăliile acestea nu erau deloc ca între niste adversari care se respectă: nu despre curaj literar sau adevăr era vorba, ci, adesea, orgoliile dezlăntuite erau cele care bîntuiau si provocau discordia. Fanfaronada îsi avea si ea rolul ei, ca si termenii deplasati. Nici măcar nu mai conta cine avea dreptate, desi, în absolut, conta,
