Dubla problemă a interesantei cărti a lui David Lodge, Limbajul romanului (Univers, 1998, traducere Radu Paraschivescu) este dacă limbajul functionează la fel ori diferit în roman si, respectiv, în poezie; în consecintă, dacă este posibilă o critică verbală a romanului de tipul analizelor de text din poezie. Răspunsul autorului englez este, întîi, că n-avem nici un motiv de a discrimina lingvistic între roman si poezie, si, apoi, că o critică verbală este tot asa de legitimă în cazul romanului, ca si în acela al poeziei.
În linii mari, sînt de acord cu David Lodge si mi se pare că am fi fost scutiti de multe deceptii dacă am fi adoptat din capul locului premisa că mediul romancierului este, ca si al poetului, limbajul. Vladimir Nabokov, pe care Lodge nu-l citează, decît ca romancier, probabil fiindcă în 1966, cînd îsi scria prima versiune a cărtii, analizele critice ale acestuia îi erau necunoscute, ne oferă cîteva remarcabile exemple de critică verbală a romanului în lectiile sale de la Cornell University. De asemenea Milan Kundera în Arta romanului si în Testamente trădate. Acestia si altii par a nu mai tine cont de vechea idee (ilustrată de Lodge prin numeroase exemple din critica anglo-saxonă) care atribuia poeziei dreptul exclusiv de a stabili norma literară si distingea două tipuri de limbaj radical diferite, unul literar (cel poetic), altul nonliterar (cel al romanului).
Studiul lui Lodge mi-a prilejuit si cîteva reflectii care ar putea avea darul să precizeze unele aspecte ale dezbaterii cu pricina.
Unul este chiar acela de a defini corect limbajul literar, accentuînd pe a doua parte a sintagmei si nu pe cea dintîi. Altfel spus, limbajul este literar fiindcă apartine literaturii si nu fiindcă implică o anumită normă lingvistică. Aceasta înseamnă că va trebui să descoperim în afara limbii ceea ce o
