În prefata pe care a scris-o, în 1929, la poemul lui Saint-John Perse, Anabase, Hugo von Hofmannsthal face o distinctie între două categorii de poeti: "În aceasta a constat dintotdeauna apropierea latină de inconstient; ea nu are loc în visătoarea risipire de sine a spiritului german, ci printr-o amestecare a obiectelor, o spargere a ordinilor", într-o "obscură si violentă autoincantatie prin magia cuvintelor si a ritmurilor". Negresit, Miron Kiropol e, din acest punct de vedere, un poet de tip latin. Verbul său mediteranean nu se risipeste visător, ci amestecă obiectele, le malaxează, ordonează resturile lor cu voluptatea sado-masochistă a unei ordini antinaturale. Nu risipirea, difuziunea delicată a eului dat îl interesează, ci restructurarea, care, deformînd si descompunînd datele realului, conferă acestui eu frămîntat sansa unei oglindiri inedite. Ca într-o oglindă concavă sau convexă, el se poate contempla prin "spargerea" nu doar a ordinii naturale, ci si a propriei sale ordini. Miron Kiropol e un bard de tip rimbaldian. Constructia sa e o formă de nimicire a realului, putîndu-si regăsi principiul într-o propozitie a autorului corăbiei bete: "Un suflu deschide brese în pereti, împrăstie limitele căminelor". Evident, se află la mijloc o vitalitate iesită din comun a spiritului, o bucurie de-a exista, care distruge lumea reală, pentru a o compensa printr-una fantastă, cu o jenă personală. E ca si cum un leu ar devora puii din specia sa, care nu-i apartin, spre a procrea altii (Ortega y Gasset: "sufletul liric atacă lucrurile naturale, le hrăneste sau le ucide"). "Ucigas" al lucrurilor naturale, poetul nostru propune neistovit altele, cu forta unei stihii în suflul căreia amănuntele nu se mai disting cu usurintă. Fluidul e coplesitor, absorbant si vuitor ca o cascadă, ale cărei mici suvite se succed, se împletesc si se substituie atît de iute,