* (...) Că nu suportăm valorile, asta-i clar; se ştie. Cu-al nostru Eminescu, cu-a noastră "Mioriţa"... Noi ne sîntem suficienţi nouă. Noi n-avem ce mînca, şi pînă nu rezolvăm afacerea cu burta, la ce ne-ar mai folosi cultura? Ciudat mod de-a reacţiona al românului: "Dar voi, intelectualii, nu faceţi nimic pentru noi!", după ce: "Liiceanu să-şi vadă de cărţile lui!" E clar! Românul le ştie pe toate. Cam asta i-ar fi specific. Că doar e scuturat bine de istorie, nu? Trecutul nostru glorios... Şi doar s-a născut! Dar nu oricum! El s-a născut poet!
De fapt, mă doare cît de uşor poate fi minţit omul, cît de uşor de jucat pe degete! Naivitate. Asta e. Prea multă naivitate la noi. Şi ce păcat să profiţi de asta! Dieu verra tout. De bună seamă... Un fost student
* Părerea mea este că ne scăldăm în acest ridicol. Iar atunci cînd obosim ne îmbiem din această scaldă. Ne revenim şi spunem: "Ridicolul nu ucide!" şi în acelaşi timp mai moare o parte din noi. Eu simt acest ridicol în fiecare zi. Îl simt cum ne-a cuprins. Îl simt cum trăieşte ca un parazit în relativitatea mea. Simt cum sînt dependent de acest ridicol. Simt că nu voi scăpa de el decît odată cu "consacrarea". Cred că acest ridicol m-a împins să scriu. Un drogat dilematic
P.S. După cum vedeţi sînt adeptul "italienismului heliadesc". Mulţumiri pentru explicaţii, d-le Paleologu! A mai crescut puţin "ridiculul" din noi.
Despre revistă se poate şi mai mult. Nu de alta, dar (dacă) tot mă droghez cu Dilema de ce să nu fiu uneori şi nemulţumit de efectul "prizei"? (Cu asta cred că nu mai văd eu nici un răspuns din partea d-voastră.) Găsesc că sînt destul de ridicol.
* Stimată redacţie,
Iată un sondaj de opinia-mi (şi altele)
Oraşul-mesaj al domnului Ghiu şi-a pierdut, din nefericire, receptorii şi deci judecătorii şi adevăraţii edificatori. Mă ref
