...Derulînd alte cîteva idei avînd ca punct de plecare articolul "A pleca sau a rămîne?" din Dilema nr. 305, pot afirma că această întrebare devenise de mult timp o realitate disperată. Dilema acestei întrebări ne frămîntă creierii. Vrem s-o alungăm din fiinţa noastră, dar nu reuşim. Revine ironizîndu-ne mereu altfel. Şi totuşi ce ne determină să rămînem? Durerile trecutului? Melancolia sufletului balcanic din fiinţa noastră? Cineva deosebit de drag pe care nu poţi să-l iei cu tine? O existenţă bulversantă? Un salariu ingrat pe care-l primeşti nu de puţine ori fragmentar pentru că aşa "s-a hotărît"? Un drum anost: casă-serviciu şi invers? Amăgirea unor zori de zi colcăind, fremătînd de convenţionalism, regrete odioase, platitudine? etc. Abundenţa gîndurilor negative pătrunde zilnic pe poarta principală a sufletului nostru. Supravieţuirea individuală seamănă tot mai mult cu cea a lupului din haită. Mentalitatea despre care tot vorbim din 1990 încoace a rămas aceeaşi de dinainte doar că cu mult "nerv" îi căutăm sinonime...

Lumea spiritului, lumea desăvîrşitei armonii înaintează cu hotărîre spre ghearele negurei. Cine mai are nevoie de spirit, de hrană spirituală? Tot ce este mai de preţ în viaţă este achitat la suprapreţ. Paradoxală, cinică, banală sau pompoasă pentru unii va fi mărturisirea mea faţă de dilema întrebării. Fusesem într-o vacanţă de iarnă într-o ţară frumoasă şi îmbelşugată a Europei. Plecînd la drum, în adîncul sinelui doream să rămîn acolo. Ieşind din ţară, imaginile nu m-au şocat, sinceră să fiu, şi nici nu am căutat vreun termen de comparaţie. Era absurd. Petrecînd aproape o lună de zile acolo am reuşit să iubesc, să apăr, să ocrotesc, să respect ca niciodată studiile absolvite aici în ţară. A fost o lecţie dură. În ochii minţii, după o zi de plimbare, filmul se detaşa de realitatea în care mă aflam şi derulîndu-se parcă îmi şoptea: "