Un pas mai aproape de Dumnezeu.

La Sfanta Manastire Bunea nu se ajunge usor. Drumul pieptis si aspru incepe din Vulcana-Bai, urcand apoi mereu prin desisul unei paduri ce pare ca nu se mai termina. E un drum greu si anevoios, ca suisul unei rugaciuni in miez de noapte.

Sus, dupa o ora de mers fara odihna, te asteapta rasplata. In poienita din fata manastirii potopite de florile grabite ale primaverii, te simti cu cativa pasi mai aproape de Dumnezeu.

Manastirea Bunea e ca salasul unui sihastru. Zidurile inalte si despartitoare de lumea cea lumeasca lipsesc. In inima muntelui, padurea straveche, cu trunchiuri de stejari seculari, e deopotriva poarta imparateasca si scut. Nimic din zarva lumii si a razboaielor din jur nu razbate pana aici. Fara telefon, fara curent electric, ba chiar si fara apa - in afara ploii pe care o strang cu zgarcenie in jgheaburi de lemn - cei 9 vietuitori ai manastirii traiesc parca in afara timpului.

E greu in varf de munte sa astepti ploaia si mila lui Dumnezeu. Pentru calugarii de la Bunea e simplu. E chiar rostul si felul lor de a fi.

La Bunea, totul se obtine cu multa truda - apa si painea mai ales. Cand si cand, la cateva saptamani, un frate mai in putere coboara la Vulcana, aducand de acolo ultimele vesti, proviziile si posta, ajutat de magarusul Bili, singurul atelaj al manastirii.

In bisericuta veche de 400 de ani, cateva femei batrane asculta ingenuncheate Sfanta Liturghie, intr-o tacere ca de inceput de lume. Un duh de liniste si pace pluteste in biserica mica si neincapatoare. Stalpi grosi, din piatra grea si afumata, deschid o intrare stramta, cat sa treaca un singur om, spre naosul straluminat de palpairea blanda a lumanarilor. O clipa, te simti ca in catacombele primilor crestini, savarsind in ascuns taina comuniunii. Intr-un colt, pe o masa ingusta, stau drept o