O religie cu utilitate estetică
În 1980, un tânăr poet din Iasi, cu un nume de rus, Nichita Danilov, absolvent al Facultătii de Stiinte Economice, publică prima lui carte - Fântâni carteziene - care atrage imediat atentia prin solemnitatea gesticulatiei si a tonului. Este o solemnitate religioasă, care nu apartine însă unei religii anume. Autorul îsi derivă poemele dintr-o credintă virtuală (sau una reală stilizată), cu o utilitate exclusiv estetică.
Constatând că "poemele de început ale ieseanului Nichita Danilov sunt solemne si abstracte", Eugen Simion consideră, pe bună dreptate, că ele descind din "stilul liric al lui Al. Philippide". La sfârsitul deceniului opt, când cenzura nu mai îngăduie decât cultul lui Ceausescu, gravitatea de imn religios a versurilor tânărului poet sună straniu, ca o adiere de altceva. Această gravitate - cu o notă teatrală, dar niciodată împinsă până la parodie - îl distinge pe autor si de colegii lui de generatie, care înteleg literatura ca pe un joc de-a literatura (singura influentă optzecistă poate fi identificată în titlul volumului de debut, bazat pe un joc de cuvinte: "fântâni carteziene" în loc de "fântâni arteziene"!).
Odată cu trecerea anilor, impresia făcută de Nichita Danilov la debut se sterge tot mai mult din amintirea cititorilor. Si aceasta nu pentru că poetul
n-ar mai scrie, ci pentru că se îndepărtează de norocoasa intuitie initială, atras de noi experiente. În momentul de fată el nu mai este al doilea Nichita al literaturii române, asa cum părea la început, ci un poet printre altii, din Iasi.
O bună coazie de a redeschide discutia asupra sa o constituie aparitia recentei editii retrospective, Nouă variatiuni pentru orgă. În prefata cărtii, Mircea Mihăies defineste încă o dată - cu binecunoscutul său talent literar - atitudinea lirică a lui Nichita Danilov ("
